Sănătatea e prioritară…mereu

Aşa cum spunea şi Jim Rohn: “Ai grijă de corpul tău întrucât este singurul loc unde va trebui să trăieşti.” Dar oare, facem noi asta?

imagesCA45JHTH

  O zi obişnuită din viaţa unui om are 24 de ore. Şi este, de obicei, împărţită în dimineaţă, prânz şi seară. La o primă vedere, ar părea că avem timp să facem cam tot ce ne pofteşte inima. Dar ce să vezi, lucrurile nu stau deloc aşa. Avem un job la care trebuie să fim prezenţi cel puţin cinci zile pe săptămână din cele şapte, avem facultate, avem o familie de care trebuie să avem grijă, avem, avem, avem… Ca să nu mai spun cât timp se pierde zilnic, în oraşele mari şi aglomerate, cu transporturile în comun. Deci practic, plecăm dimineaţa la o oră destul de matinală de acasă şi ne întoarcem…seara. Şi, în acest interval, nu ne mai rămâne deloc timp pentru cel mai de preţ lucru al nostru, al tuturor. Şi anume, sănătatea.

Şi nu mă refer aici numai la sănătatea fizică, ci şi la cea pishică. Care se deteriorează constant ca urmare a stresului, a emoţiilor negative, a temerilor, a îngrijorărilor noastre constante în legătură cu ziua de mâine. Faptul că aceste lucruri ne afectează, se resimte, în timp, şi asupra organismului. Cu toţii ştim că somatizarea unor astfel de trăiri psihice poate fi extrem de nocivă pentru organele noastre interne. Un astfel de exemplu este şi cazul despre care am ales să scriu în cele ce urmează. Este cel care m-a făcut să îmi dau seama că sănătatea e prioritară. Mereu.

Mă aflam în China, ca profesoară de limba engleză, la o şcoală care număra mai mulţi elevi decât crezusem vreodată că este posibil să încapă într-o şcoală. Deşi a fost visul meu să ajung acolo, să văd minunatul ţinut asiatic, atât de încărcat de istorie şi cultură, nu pot spune că munca pe care o făceam era uşoară. Ci, din contră, obositoare şi destul de solicitantă, mai ales, având în vedere faptul că era şi primul meu an în care eram pusă în postura de profesoară. Încercam totuşi să mă relaxez pe cât posibil în timpul liber, să ies la aer curat, să mă bucur de lucrurile mărunte pe care le oferă viaţa de zi cu zi.

Însă una din colegele mele părea să resimtă acestă epuizare psihică într-un mod acut. Nimic din ceea ce aş fi putut spune sau face nu părea să o ajute. Vedeam cum, pe zi ce trece, se simte din ce în ce mai obosită, cum începe să slabească şi să îşi piardă entuziasmul şi voiciunea pe care le văzusem la început în privirea ei. Singurul sfat pe care i-l mai puteam da, era să se ducă să vadă un doctor.  Însă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, colega mea părea să amâne la nesfârşit.

Până într-o zi, în care i-a fost atât de rău, încât ea singură mi-a cerut să o însoţesc la spital. Evident, medicul i-a spus că stările ei se datorau epuizării psihice care, ulterior, se reflectaseră şi asupra corpului. Din momentul acela, colega mea a înţeles că sănătatea e prioritară şi mi-a spus că nu îşi mai doreşte niciodată să treacă prin aşa ceva. Mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi pentru că i-am fost alături în acele  momente. A primit tratament, iar după două săptămâni şi-a dat demisia de la şcoala respectivă. După alte câteva, s-a angajat într-un loc în care, pot spune, cu mâna pe inimă, am văzut-o cum, treptat, începea să radieze de sănătate şi bunăstare psihică şi fizică.

Dar ziua aceea, în care am mers împreună la spital, a fost la fel de importantă şi pentru mine. Mi-am dat seama că o încurajasem pe ea să meargă la o clinică şi să aibă mai multă grijă de sănătatea ei, însă şi eu amânam să fac acest lucru. Am realizat cât de mult contează să avem mai multă grijă de noi înşine şi că nimic pe lumea asta nu poate sa fie considerat mai important decât sănătatea. Dacă nu avem grijă de noi, de modul în care gândirea negativă şi stresul de zi cu zi ne pot afecta, atunci pierdem însuşi sensul vieţii. Este adevărat, fiecare dă vieţii o semnificaţie proprie, însă, cred că, atunci când vine vorba de sănătate, nu ar trebui să o punem niciodată pe al doilea loc, indiferent de cât de ocupaţi sau câte alte lucruri mai “urgente” ar părea să fie prioritare în momentul respectiv.

Aşa că, din acel moment, am decis să îmi fac timp pentru sănătatea mea. Şi, pentru că vreau doar ce e mai bun pentru mine (ştiu că sună a narcisism, dar mă refer la asta strict din punct de vedere al calităţii şi al performanţei sistemului sanitar), aleg să văd ce fel de servicii oferă Clinica Hipocrat. Aparatura medicală de ultimă generaţie precum şi personalul competent îmi dau siguranţa că, într-adevăr alegerea pe care intenţionez să o fac este una bună. Mai multe detalii despre clinică, găsiţi aici. 🙂

Advertisements

Despre pasiune, economie şi…bucătăreală

Atunci când am citit despre concursul lansat de către cei de la Curtea Veche Publishig, concurs intitulat: “Tu cum economiseşti în bucătărie?”, primul gând a fost să o întreb pe mama mea cum face ea acest lucru, gândindu-mă că îmi va da o mulţime de idei despre care să scriu. Însă mama mi-a tăiat tot elanul atunci când mi-a răspuns scurt: “Simplu. Mănânci mai puţin.” La replica acesta, tata a strâmbat din nas. Îşi dăsuse seama că îi era adresată lui. Dar nu a zis nimic, ci a continuat să îşi citească liniştit ziarul spre a nu îi da satisfacţie mamei care, deşi îl mai tachinează din când în când, adoră să gătească pentru noi.

Bun, dar trecând peste asta, după cum cred că deja ştiţi, irosirea mâncării este o problemă acută în țara noastră. Vestea bună este că fiecare dintre noi poate face o diferență în acest sens. Jamie Oliver propune în noua sa carte, Economisește cu Jamie”, apărută la Curtea Veche Publishing, un nou stil de a face cumpărături, de a găti și de a utiliza alimentele astfel încât să economisim mai ușor. Rețetele sunt realizabile cu un buget redus și gândite astfel încât să valorifice la maximum ingredientele.

untitled

Îmi amintesc că acum câţiva ani, l-am văzut pentru prima dată pe Jamie Oliver la un post de televiziune. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost faptul că era destul de tânăr. Mi s-a părut un tip foarte simpatic şi care avea un accent british pe măsură. Însă ceea ce mă fascina cel mai mult la el erau pasiunea şi dedicarea, cele două fiind ingrediente pe care le punea negreşit  în toate emisiunile lui. Pe lângă asta, am apreciat îndemânarea şi  priceperea cu care reuşea să mânuiască ustensilele din bucătărie. Le numesc “ustensile” pentru că eu însămi încă mă simt străină de multe câte se găsesc prin bucătăria mea şi cu care nu am avut prilejul să fac cunoştinţă încă. Dar e timp şi pentru asta.

Revenind la Jamie. Cred că cea mai mai famoasă carte a lui, care l-a şi consacrat de altfel, este şi va rămâne “Bucătarul se dezbracă de…secrete”. Il admir pe acest om, nu numai pentru că este un bucătar excelent, ci şi pentru că a avut o viziune şi, cel mai important, nu i-a lipsit nici ambiţia necesară pentru a o duce la capăt. Pot spune că Jamie Oliver este un model pentru mine, un model de tânăr care a crezut în pasiunea lui şi care a făcut din asta şi jobul lui. Şi cred că acesta este cel mai important lucru în viaţă. Nu a face o carieră cu pasiune, ci a face din pasiune, o carieră.

imagesCA119JLR

Dar revenind la tema articolului. În familia mea, s-a făcut mereu economie. Dar nu o economie la modul “zgârcit”, ci o economie gândită. Să vă explic ce înseamnă acest lucru. Este foarte simplu, de altfel. Economia gândită practicată în familia mea se referă la faptul că un produs alimentar poate fi preparat astfel încât să obţii, din el, mai multe mâncăruri. Spre exemplu, atunci când mergem la ţară, folosim laptele nu numai în starea lui naturală, adică băut seara sau dimineaţa, ci putem prepara, în casă, din acelaşi lapte: iaurt, urdă, telemea, unt. În ceea ce priveşte păsările, acestea produc nu doar ouă, ci din ele se pot prepara diverse mâncăruri care mai de care mai delicioase şi mai săţioase. Ca de exemplu: supe, ciorbe, tocăniţe, fripturi. Adică încercăm să folosim, pe cât posibil, tot conţiutul.

La oraş, de obicei cumpărăm produse din piaţă, pentru că sunt mult mai ieftine decât în supermarket. Şi nu numai pentru că sunt mai ieftine, dar, în opinia mea, sunt mai proaspete şi mai naturale. Plus că negustorii mai pot lăsa şi la preţ dacă ştii să te târguieşti cum trebuie şi să le zâmbeşti frumos. Un alt lucru pe care îl mai puteţi face este să cumpăraţi vara legume şi fructe pe care să le pregătiţi acasă, după care să le puneţi în congelator şi să le aveţi acolo pentru a le folosi pe timpul iernii atunci când preţul lor este destul de mare. O altă idee ar fi aceea de a prepara legumele şi carnea prin înnăbuşire şi de a evita prăjirea lor. Acest mod de a găti are un dublu avantaj. Pe de-o parte, facem economie la ulei, iar pe de cealaltă parte, nu mai suferă nici ficatul, săracul, de la atâta prăjeală.

Şi nu în ultimul rând, cel mai practic este să ne facem o listă cu ingredientele necesare înainte de a pleca la cumpărături. Eu fac asta. Nu numai pentru că, aşa cum spune bunica, am o memorie de peşte, ci pentru şi pentru că mă ajută să nu mă abat de la ea şi să pun în coş alte produse de care nu am nevoie, dar care îmi fac cu ochiul în timp ce stau în faţa unui raft… întrebându-mă ce ar fi trebuit să mai cumpăr înainte de a ajunge acasă şi de a îmi aminti.

Şi pentru că este totuşi vorba despre Jamie Oliver şi despre lansarea cărţii lui, m-am gândit că cel mai frumos mod de a încheia articolul este cu un citat de-al său care, cred eu, reprezintă momentul în care acesta şi-a descoperit pasiunea:

images

Sper că v-a plăcut articolul. 🙂

 

 

 

 

 

Și așa am ajuns în China

Deși îmi plac zilele ploioase petrecute în casă cu o carte în mână, de obicei le prefer pe cele în care pot vedea oameni și locuri noi care să îmi umple sufletul de bucurie și recunoștință pentru că trăiesc pe acest pământ. În astfel de zile, în care atmosfera de afară te îmbie la somn și leneveală, îmi place să îmi las imaginația să zburde prin nenumăratele stepe ale Rusiei  sau prin bazarurile pline cu mirodenii ale Marocului…Deși visez de când mă știu să ajung și în realitate prin aceste locuri atât de minunate, se pare că prima mea plecare a fost în China. Ca profesoară de engleză.

Știu, și eu am fost uimită. Dintre toate oportunitățile de job din lume, am ajuns tocmai în China. Dar asta s-a întâmplat și datorită unei bune prietene pe care nu o voi uita niciodată și căreia îi voi fi veșnic recunoscătoare. Pentru că îmi place să cred că lucrurile se întâmplă cu un scop, am ales să cred că, pentru un motiv sau altul, trebuia să mă aflu acolo. Poate pentru a învăța ceva sau pentru a uita altceva. Oricum ar fi, cert e că până nu am ajuns acolo, încă mai credeam că totul e doar un vis frumos.

Metroul a fost primul lucru pe care l-am văzut imediat după ieșirea din aeroport. Modern, curat, anunța stațiile și în limba engleză. Deși nu am avut ocazia să circul prea mult cu metroul, am observat că este destul de securizat. Ca și aeroportul, autogările, stațiile de tren și cele de metrou sunt dotate cu scanner, astfel că toți călătorii trebuie să își prezinte bagajele la intrare pentru verificare.

După ce am ieșit de la metrou, am inspirat pentru prima dată aer chinezesc. Doar că atunci când m-am uitat în jur, nu părea să fie nimic diferit față de București. Asfaltul, strada, clădirile, forfota marelui oraș…singurul lucru care mi-a reamintit unde sunt a fost mirosul de mâncare chinezească ce provenea de la tarabele de pe trotuare. Am crezut că nu o să mă obișnuiesc niciodată cu el. Se pare totuși că am făcut-o. Și nu numai. Am ajuns să apreciez bucătăria chinezească…după un timp.

În hotelul la care m-am cazat se afla și o fată din Mexic. Cu care m-am înțeles bine de prima dată. Ea ajunsese mai devreme ca mine cu câteva zile și urma să plece a doua zi într-un alt oraș. După ce am stat cam o oră de vorbă, i-am spus că vreau să ma odihnesc puțin în camera mea. Doar că nu am reușit. La vreo jumătate de oră după ce m-am așezat în pat, am realizat că nu mai sunt acasă, cu ai mei. Ci într-un loc complet străin, înconjurată de necunoscuți. Și am intrat în panică. Așa că am sărit din pat și m-am dus să bat la ușa ei. Spre bucuria mea, a acceptat să ne plimbăm prin parcul din apropierea hotelului. Nu prea mult însă, pentru că a început să plouă. Nu o să uit niciodată prima noapte petrecută în Beijing. M-am întrebat ce naiba caut eu acolo. Ea mi-a spus că se întreabă același lucru. Dar că o să ne descurcăm. Am crezut-o. Aveam nevoie să o cred.

images (1)

Și chiar pot spune că a fost o experiență plăcută. Chinezii sunt un popor ospitalier și cald. Oamenii alături de care am stat alături timp de patru luni jumate mi-au fost aproape ca o familie. Aș putea spune, chiar cu mâna pe inimă, că acolo m-am simțit mai apreciată decât m-am simțit aici,în România, toată viața. Și asta pentru că eu eram acolo un fel de extraterestru. Sau mai frumos spus, o curiozitate. Laowai, cum îmi spuneau ei. Dar despre experiențele mele acolo, voi relata în articolele ce urmează. 🙂

Laowai…în China.

Poate că deja ați aflat. În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găsești aici: http://www.edituraunivers.ro/12-enigma.

images

Atunci când am citit provocarea celor de la Enigmam-am gândit că aș putea scrie despre ceva ce mi s-a întâmplat destul de recent. Nu știu dacă ar face sau nu un subiect bun de carte, dar ceea ce știu este că absolut tot ceea ce ni se întâmplă, ne modelează pe fiecare în parte. Unele lucruri se petrec în viața noastră ca să învățăm ceva din ele, altele se întâmplă ca să ne bucure sufletul, să ne amuze, altele pentru a ne face mai buni sau mai răi, după caz.  Eu sunt pe principiul că totul se întâmplă cu un scop, fie că îl înțeleg în momentul respectiv, fie după ceva timp, sau..niciodată. Sau poate că doar îmi place să despic firul în patru. Oricum ar fi, asta e povestea pe care am ales să o împărtășesc cu voi.

Eram în luna octombrie a anului 2014, an care pentru mine a fost momentul trezirii din visare și al trecerii la acțiune. Urma să îmi îndeplinesc cel mai mare vis, și anume, acela de a călători. Și nu oriunde, ci în China. Îmi doream cu atâta ardoare să văd lumea, o lume atât de diferită de a noastră, încât atunci când a venit oportunitatea, nici măcar nu m-am gândit de două ori. Eram eu față în față cu visul meu. Și pentru prima dată, aveam să fac ceva în privința asta. Așa că am plecat în China.

În Lioacheng, orașul în care mă stabilisem, era încă destul de cald pentru luna aceea (asta pentru că la chinezi era încă septembrie, ei fiind cu o luna în urma calendarului folosit de celelalte popoare). Așa că, într-o duminică, am decis să fac o plimbare prin parcul Dongchang împreună cu una dintre colegele mele, Xiao Fei. Mă bucuram de mângâierea razelor blânde ale soarelui de toamnă și respiram ușurată pentru că, în sfârșit, trecuse un mare meeting (care ne epuizase fizic și psihic pe toți cei care participaserăm). Evident că plimbarea era întreruptă din când în când de bătrânei care ma vedeau și care erau foarte entuziasmați de apariția unei laowai (străină) în orașul lor…și bineînțeles că toți credeau că sunt rusoaică. La început, aceste presupuneri mă cam iritau, și țineam să le explic clar și răspicat că vin din România, însă odată cu trecerea timpului, am început să mă amuz pentru că mi-am dat seama că ei nu o spuneau cu răutate, ci pur și simplu chiar asta credeau. Și în plus, mi-am dat seama că în acel oraș situat undeva în estul Chinei,mi-aș fi putut asuma absolut orice identitate aș fi dorit…nu ar fi știut nimeni niciodată adevărul.

Dar să revenim. În timp ce ne pregăteam să traversăm unul din poduri pentru a ajunge la cetatea veche, lângă noi, a frânat o dubă de culoare albastru închis din care a coborât un bărbat chinez, robust, până în treizeci de ani, de înălțime medie, părând foarte euforic și gesticulând nevoie mare. A început să vorbească destul de precipitat cu Xiao Fei. Inițial am crezut că se cunosc, dar apoi din privirea ei și din modul în care aceasta părea să se situeze în defensivă față de el, mi-am dat seama că nu. Nu înțelegeam absolut nimic din ce zicea bărbatul, dar îmi putea da seama că nu e prea coerent. Așa că, pe măsură ce discuția se prelungea, începeam să devin din ce în ce mai agitată și oarecum, în stare de alertă. I-am făcut semn colegei mele să plecăm. Însă, când abia părea că Xiao Fei termină conversația cu minunatul nostru interlocutor care duhnea a alcool de la o poștă, am văzut că din mașina mai coboară un alt bărbat. Și după el, încă unul. Și încă unul. Și Încă doi. În total, cinci chinezi vin către noi și încep să vorbească unul peste altul.

Deși era ziua în amiază mare și deși Liaocheng părea un oraș sigur, începusem să mă sperii de-a binelea. M-am uitat în jurul nostru și, în afară de câteva mașini, nu se zărea nici țipenie de om. Și panica cea mai mare provenea din faptul că nu înțelegeam o boabă din ce spuneau indivizii care erau toți ca proaspăt veniți de la o petrecere. Iar colega mea părea și ea să nu la mai poată face față. Deja începusem să mă gândesc la o mulțime de scenarii, dintre care, nici unul favorabil nouă. Mă gândeam la condiția mea fizică nu tocmai foarte bună și la cât de departe aș ajunge dacă ar fi să o luăm la fugă. Sau să țip. Dar cine ne-ar fi sărit în ajutor?

În timp ce mă gândeam la tot felul de ipoteze care mai de care mai nerealizabile, dintr-o dată, o aud pe Xiao Fei râzând și luând un aparat de fotografiat din mâinile unuia dintre bărbați. O văd apoi că îi așează pe petrecăreții agitați  într-un fel în care să iasă și o parte din pod și că în doua secunde se termină totul. Bărbații mulțumesc și se retrag, zgomotos, către mașină. Nu înțeleg nimic, așa că o întreb despre ce a fost vorba. Îmi explică, în engleză evident, că și ea, ca și mine, se speriase când văzuse că mașina oprise brusc lângă noi și mai ales când și-a dat seama că are de-a face nu doar cu unul, ci cu mai mulți bărbați aflați în stare de ebrietate. Și pentru că nici unul nu mai era capabil să articuleze cum trebuie, i-a luat ceva până să își dea seama că tot ce vroiau ei era…o poză împreuna, pe pod, ca amintire. Am început să râdem amândouă și ne-am continuat drumul spre cetatea veche.

Un fel de introducere…

Am început acest blog la insistenţele Dănuţei (Daniela Bojincă) pentru că ea crede că eu aş fii în stare să scriu ceva plăcut şi util pentru alţii. De acest lucru nu sunt sigură, dar aş vrea să îi mulţumesc Danei pe această cale pentru că acest blog  a fost creat cu sprijinul şi în urma ideii ei. Ea este o prietena foarte bună pe care o cunosc de…mult timp. Este cea mai aproape persoană de sufletul meu din toate cele pe care le-am întâlnit în cei 22 de ani ai mei. Este o persoană altruistă, dar şi o luptătoare. Acesta este lucrul pe care îl admir cel mai mult la ea. Şi apreciez faptul că e mereu acolo lângă mine şi că mă suportă. Şi pentru că m-a iertat pentru că i-am mâncat ciocolata pe care i-am adus-o din China. Promit să mă abţin data viitoare!

Oricum, ea mi-a spus ca prin crearea acestui blog aş putea chiar să ajut lumea şi s-a folosit de acest argument pentru că ştie că acesta este lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viaţă. Să fac o schimbare în bine în viaţa cuiva. Ceea ce încă nu îmi e prea clar e modul în care o să şi fac acest lucru, dar se spune că primul pas reprezintă începutul tuturor lucrurilor. Sau cam aşa ceva.  Chiar îmi doresc tare mult să iasă ceva frumos şi bun din acest blog . Dar în cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, am acordul ei  să o spânzur. Deci da, Dano, aşa cum ţi-am spus, funia e pregătită.

Ştiu că de fapt ar fi trebuit să încep cu o introducere a mea. Dar cum niciodată nu e prea târziu, o voi face în paragraful doi. Bună. Eu sunt Raluca Babau. De fapt, este Băbău dar sunt obişnuită ca încă din generală, numele meu de familie să fie distorsionat în toate felurile posibile…de la Bădău, Bălău, Babu, Bădău, Bădan până la Bădălău (nu am idee cum de s-a ajuns aici) şi alte câteva cu care nu am vrut să îmi mai încarc memoria. În facultate mi-am prezentat numele de familie la unul din seminarii ca fiind Babau cu căciuliţe. Şi pentru că toată lumea s-a amuzat (deh, nu erau decât doi baieţi în grupă, aşa că probabil, în lipsă de altceva, asta a fost considerată ca fiind o glumă bună), a fost prima dată când a încetat să mă enerveze faptul că fiecare îşi dădea cu presupusul asupra numelui meu în loc să îl citească corect şi să râd şi eu alături de ei.

Dar de ajuns, v-am plictisit destul cu asta.  Despre mine, pot spune că am 22 de ani pentru încă o lună din acest minunat an, am terminat Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Bucureşti şi că am început un master pe antropologie care m-a dezamăgit atât de profund, încât am renunţat după prima lună. Pentru că nu aveam unde altundeva să mă mai înscriu anul respectiv, m-am angajat la un call center unde am cunoscut foarte mulţi oameni minunaţi. Printre ei, s-a aflat şi cea care m-a ajutat enorm în împlinirea visului meu de a călători şi de a vedea lumea. Şi căreia îi voi fi recunoscătoare mereu pentru că am ajuns în China în luna septembrie a anului 2014. Tot aici vreau să spun că mi se pare impresionant felul în care drumurile încep să ţi se deschidă atunci când îţi propui anumite lucruri, cum totul devine mai clar şi cum oamenii potriviţi încep să apară şi să contribuie la realizarea viselor noastre. Dar despre experienţele trăite acolo voi povesti mai pe larg în următoarele postări.

Acest blog va fi unul personal în care voi scrie despre mine, despre visurile şi planurile mele, despre lucrurile care mă fac să simt că trăiesc…dar şi despre experienţele mai puţin plăcute în urma cărora, sper eu, voi trage nişte învăţăminte şi care mă vor face să privesc lucrurile altfel. Sper să vă placă. Părerile şi/sau criticile sunt binevenite. 🙂

fd4745afcca338b04173b50eb141dc89