Și așa am ajuns în China

Deși îmi plac zilele ploioase petrecute în casă cu o carte în mână, de obicei le prefer pe cele în care pot vedea oameni și locuri noi care să îmi umple sufletul de bucurie și recunoștință pentru că trăiesc pe acest pământ. În astfel de zile, în care atmosfera de afară te îmbie la somn și leneveală, îmi place să îmi las imaginația să zburde prin nenumăratele stepe ale Rusiei  sau prin bazarurile pline cu mirodenii ale Marocului…Deși visez de când mă știu să ajung și în realitate prin aceste locuri atât de minunate, se pare că prima mea plecare a fost în China. Ca profesoară de engleză.

Știu, și eu am fost uimită. Dintre toate oportunitățile de job din lume, am ajuns tocmai în China. Dar asta s-a întâmplat și datorită unei bune prietene pe care nu o voi uita niciodată și căreia îi voi fi veșnic recunoscătoare. Pentru că îmi place să cred că lucrurile se întâmplă cu un scop, am ales să cred că, pentru un motiv sau altul, trebuia să mă aflu acolo. Poate pentru a învăța ceva sau pentru a uita altceva. Oricum ar fi, cert e că până nu am ajuns acolo, încă mai credeam că totul e doar un vis frumos.

Metroul a fost primul lucru pe care l-am văzut imediat după ieșirea din aeroport. Modern, curat, anunța stațiile și în limba engleză. Deși nu am avut ocazia să circul prea mult cu metroul, am observat că este destul de securizat. Ca și aeroportul, autogările, stațiile de tren și cele de metrou sunt dotate cu scanner, astfel că toți călătorii trebuie să își prezinte bagajele la intrare pentru verificare.

După ce am ieșit de la metrou, am inspirat pentru prima dată aer chinezesc. Doar că atunci când m-am uitat în jur, nu părea să fie nimic diferit față de București. Asfaltul, strada, clădirile, forfota marelui oraș…singurul lucru care mi-a reamintit unde sunt a fost mirosul de mâncare chinezească ce provenea de la tarabele de pe trotuare. Am crezut că nu o să mă obișnuiesc niciodată cu el. Se pare totuși că am făcut-o. Și nu numai. Am ajuns să apreciez bucătăria chinezească…după un timp.

În hotelul la care m-am cazat se afla și o fată din Mexic. Cu care m-am înțeles bine de prima dată. Ea ajunsese mai devreme ca mine cu câteva zile și urma să plece a doua zi într-un alt oraș. După ce am stat cam o oră de vorbă, i-am spus că vreau să ma odihnesc puțin în camera mea. Doar că nu am reușit. La vreo jumătate de oră după ce m-am așezat în pat, am realizat că nu mai sunt acasă, cu ai mei. Ci într-un loc complet străin, înconjurată de necunoscuți. Și am intrat în panică. Așa că am sărit din pat și m-am dus să bat la ușa ei. Spre bucuria mea, a acceptat să ne plimbăm prin parcul din apropierea hotelului. Nu prea mult însă, pentru că a început să plouă. Nu o să uit niciodată prima noapte petrecută în Beijing. M-am întrebat ce naiba caut eu acolo. Ea mi-a spus că se întreabă același lucru. Dar că o să ne descurcăm. Am crezut-o. Aveam nevoie să o cred.

images (1)

Și chiar pot spune că a fost o experiență plăcută. Chinezii sunt un popor ospitalier și cald. Oamenii alături de care am stat alături timp de patru luni jumate mi-au fost aproape ca o familie. Aș putea spune, chiar cu mâna pe inimă, că acolo m-am simțit mai apreciată decât m-am simțit aici,în România, toată viața. Și asta pentru că eu eram acolo un fel de extraterestru. Sau mai frumos spus, o curiozitate. Laowai, cum îmi spuneau ei. Dar despre experiențele mele acolo, voi relata în articolele ce urmează. 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s